cristinabarbu

M-am apropiat de tine. Si bine am facut. Mana mea dreapta scria in timp ce stanga-ti era rinsa la sanul meu. Si-am zambit. Cat de larg si sincer puteam. Fata cu breton negru vroia sa-mi spuna ceva ce nimeni nu a putut-o face . Am stins tigara si am ascultat-o.

 

   Totul a inceput de la un pix. Un banal instrument pe care in mod evident- mai bine zis, rational- nu dai mai mult de doi bani.

Si asta s-a repetat. Fusese o data obsesia copilariei mele -pixul- si uite ca acum revenea. (Dar daca te gandesti cumva ca insinuez anumite lucrui, te asigur ca nu asta e intentia mea!)

Merg destul de rar cu masina si de fiecare data cand se intampla e fie a unor prieteni, fie a cate unui necunoscut. Da’ astea nu au importanta aici. Si cum ziceam, merg rar cu masina. Asta daca nu e taxi. Si cand se intampla s-o fac, apare de fiecare data un pix in poveste. (Stii, asta e ca scenariul cu acul de siguranta….daca voi reusi sa fac un film doar cu un pix…)

Sa stii ca mereu uit unde imi ramane ideea. Asa ma repet, uitand. Si uit pentru ca niciodata nu "revin imediat". Aici mai trebuie sa fac o paranteza si sa specific ca pixul din povestea mea e oricare la care te-ai fi gandit si tu. Poate fi acelasi cu cel pe care l-ai lasat pe masa aseara, cand ai terminat de jucat cu prietenii "orice"; e cel pe care dimineata il tot scapi din mana cand vrei sa-i lasi un bilet cu ce ti-ar trebui de la piata;  e oricare dintr-o gramada de situatii in care ti-ar putea trebui un pix.

Doar ca al meu e un pix extrem de inteligent. Face totul sigur. Scrie, uite asa cum bine vezi si tu; sare cu parasuta; isi face singur singur CV-ul si pachetul pentru pranzul din parc. Este un pix extrem de inteligent. Si cel mai important, scrie albastru! Acum, atunci, oricand, scrie albastru si niciodata nu s-a terminat. Si foarte bine!

Puteam sa ma supar de un catralion de ori pana acum. Puteam sa ma supar pe el insa nu m-am suparat nicicand pana la sfarsit. N-am putut. N-am putut pentru ca atunci cand ma supar si-mi vine sa plang ma gandesc la el si-mi trece. Cand rad isteric ma scoate din transa doar impungandu-ma. Si, in fine, restul ti-l poti imagina.

Un lucru e sigur. Nu am putut sa ma supar definitiv pana acum pe pixul meu. Si asta nici macar cand n-a mai scris…ca acum, de exemplu.

 

Povestea insa doar a inceput de la un pix (un pic inteligent, mai mult albastru…)

Acum insa e vorba de ea, de imaginea pe care ti-o creezi amintindu-ti sau imaginandu-ti tot felul de lucruri albastre;

o perna

un iris, sau doi

o capra

o carare

un fluture

doi sticleti

un fular

o panza

trei prietene

toate, dar toate trebuie sa fie musai albastre. Si e adevarat, am sa-ti spun, ca albastrul pe care il vad si-l cer poate fi extrem de diferit de albastrul pe care-l vezi si mi-l poti ararta tu. Insa asta este doar o chestiune de nuanta.

 

Pe masa mea multe hartii-desene, schite; nu conteaza- si pentru fiecare hartie desenata sau insemnata, un pix. Ei bine, imagineaza-ti o masa mare cu multe, multe foi si cu tot ata de multe, multe pixuri care, dupa ce ca sunt multe mai scriu si toate (ma rog, aproape toate…) albastru. Printre ele cateva cani, un sul de hartie igienica , niste bomboane cu rom alb, un cactus, in fine…chestii haioasa macar, daca nu pot spune de-a dreptul inutile. Pe scaun, un morman de lucruri. Langa masa si scaun, un caine mare si negru (primul personaj negativ , daca nu pun la socoteala soferii de taxi care niciodata nu au pixuri sa-ti dea la schimb), de data asta personaj neutru. Langa caine o scara mobila care duce pana la tavan unde e inchis intr-o cutie un pic de verde.

Scara insa, numai fata cu bretonul negru, fata din tablou, ti-o poate arata. Eu n-o mai vad de ceva vreme.

Asaa…mai departe….Mai departe mergand, o usa; mereu intredeschisa pentru a nu mai crea neplaceri batranei de alaturi care e surda numai cand vrea ea. Astfel, comunicarea nonverbala se poate face mai usor. Eu tac, ea asculta cu usa intredeschisa ca sa auda mai bine.

 

Revin acum asupra unuia dintre acele multe pixuri care scriu albastru. Si asta pentru ca numai el m-a bagat in aceasta imensa incurcatura in care nu as mai fi intrat daca nu ma urcam in masina aia innebunitor de albastra.

 

Ramasesem la usa intredeschisa. Trecand de ea, un hamac si doi bonsai. In hamac doua tinere domnisoare impletind fiecare unu’ pe fata, unu’ pe dos. Una pe fata, cealalta pe dos. Langa hamacul cu cele doua domnisoare o a treia cu Luna ei care-i iese 1/3 din buzunarul de la mijlocul spatelui. Pe langa toate astea, da fapt , peste toate astea se zbatea un plutitor ceva. Uneori, dimineata mai ales, era visul; alteori – si nu conteaza momentul- , mai tot timpul, era o prezenta profund (cu m mare) masculina.

Si, elementul cel mai important al stop-cadrului pe care mi-l amintesc, sau imaginez, era "vuietul muntelui". Un vuiet ca oricare , un munte ca oricare alt vuiet si munte , amandoua albastre.

Si totul a inceput si s-a sfarsit in acelasi tub cu acrilic albastru….

 

P.S. domnisoara cu bretonul mediu si negru a ramas din acea seara de decembrie, 31, 2002, tacuta, zambitoare si vesnic protectoare a scarii  care duce spre tavan, pinsa sub sticla tabloului primit cadou de la prietnul "capra"